05.15.08
Secretele ruinelor
Tropaeum Traiani, in mana ignorantei si nepasarii
Tropaeum Traiani este primul edificiu ridicat de romani in memoria luptelor dure purtate de imparatul Traian, fiind unic in lume si printre putinele monumente turistice ramase in picioare din zona Dobrogei. Cu toate astea, renumele edificiului din comuna Adamclisi si numarul mare de vizitatori nu au ajutat cu nimic. De la renovarea si inaugararea triumfala din 1977, la care a participat si Ceausescu, si pana anul trecut, acesta a fost ignorat de autoritati. Lasat in mana nepasarii, obiectivul turistic nu a mai fost renovat deloc in perioada mai sus amintita.
Muzeul de la Adamclisi este format din monumentul propriu-zis, mausoleu, cetate si un altar funerar. Monumentul a fost ridicat in amintirea soldatilor cazuti la datorie si a campaniei purtate de imparatul roman Traian in Dacia la inceputul anilor 100, constructia lui incepand in 106 si fiind finalizata in 109. Tropaeum Traiani, despre care la in ceput s-a crezut ca este cupola unei biserici, uimeste prin solutiile utilizate de inginerii romani, purtand semnatura lui Apolodor din Damasc, un celebru inginer grec al vremurilor de atunci. Practic, materialul folosit la constructie a fost identificat de cercetatori, dar nu s-a stabilit continutul liantului dintre pietre, cum s-a ridicat imensele blocuri de piatra pe acoperis. Diametrul este egal cu inaltimea, are 40 m. Vestigiul este dotat cu doua sisteme de scurgere a apei in forma de 13, unul la baza treptelor, altul la marginea acoperisului, necunoscuta sistemelor fiind modul in care au calculat romanii volumul de apa incat jetul de apa ce tasneste din gura leilor nu atinge fundatia, protejand-o. Un alt aspect care face din “fratele mai mic” al Columnei lui Traian din Roma un vestigiu unic este acoperisul alcatuit din 1000 de dale din piatra asezate in forma unor solzi, prinse printre ele cu plumb turnat.
Secretul de sub ruine
Langa Tropaeum Traiani salajluieste si mormantul unui general a carei identitati nu a fost aflate niciodata. Inscriptiile mentioneaza “praefectum castrorum”, in traducere insemnand seful militar al cetatii. Inscriptiile au dus la presupunerea ca mausolemul generalului fara identitate apartine conducatorului cetatii, care si-a mobilizat oastea din castru pentru atacul asupra dacilor,lupta care s-a soldat si cu decesul generalului. In acest mod a facilitat o victorie a lui Traian impotriva trupelor dacilor. Ca recunostinta, Traian a ridicat un mausoleu in memoria acestui general.
Muzeul include si un altar unde s-a stabilit ca acolo au fost ingropate urnele cu cenusa romanilor ucisi in timpul razboiului romano-dac din anul 102, iar numele lor au fost sculptate in piatra. S-au descoperit 3.800 de nume romane, acesta fiind si numarul soldatilor din legiunile romane morti in lupta. Speciliastii, estimeaza ca numarul dacilor cazuti in lupta a fost de trei ori mai mare. Un alt aspect al muzeului care atrage mii de turisti consta in imaginile si statuetele care infatiseaza pe daci in lanturi si pe romani victoriosi.
Furturi, fara apa si electricitate
Satenii din Adamclisi s-au dovedit inventivi si au furat blocuri pe piatra pe care le-a folosit la constructia de fantani si hambare, autoritatile anilor ‘70 scotocind curtile localnicilor in cautarea lor completarea pieselor de muzeu. Azi, pietrele nu mai intereseaza pe mai niciun taran. Ultima renovare a fost efectuata in 1977 de catre autoritatile comuniste. Muzeul de la Adamaclisi nu beneficiaza de utilitatile necesare pentru functionarea unui muzeu. Nu are curent electric. Nici apa. Nici sistem de canalizare. Au fost doar promisiuni. Atat. Anul trecut CJ a dat bani pentru renovarea acoperisului. A fost singura data in ultimii 31 de ani cand s-a mai facut vreo reparatie.
La Bran, se invata “Radu”, “Stanica”, “Pasarici”, fabricarea de probe si tortura
Fostii lucratori ai securitatii comuniste nu s-au născut cu duritatea in sange sau inumani. Securistii din epoca comunista au fost invatati sa se comporte asa, mai ales impotriva “inamicului poporului”. La Bran, exista o scoala a securitatii unde se invata fabricarea de probe, santajarea, arestarea la ordin, practicarea torturii, exterminarea celor care erau impotriva regimului comunist, dar si punerea in aplicare a metodelor “Radu”, “Stanica”, “Pasarici”. Elevi erau tinerii procurori sau judecatori. Profesori – generali ai fostei securitati si militiei. Multi dintre cei care au absolvit aceste cursuri azi au ajuns departe, adica sefi la institutii care pun in aplicare legea penala. Desi ar fi fost mai bine ca SRI sa publice dosarele celor care au absolvit aceasta scoala, pentru ca tinerii sa afle cum au fost distruse destine nevinovate, SRI a considerat ca aceste dosare sunt secrete de stat. Dezvaluri sau marturii ale fostilor absolventi ai scolii securitatii de la Bran nu au fost mai deloc. Doar in urma cu ceva timp un fost procuror comunist, a hotarat sa rupa tacerea si sa vorbeasca despre atrocitatile fostilor securisti, puse in practica dupa ce au fost invatate la Bran. Acesta a dezvaluit, la inceputul lui martie 2008, despre metodele Radu (iradierea, exterminarea “inamicilor poporului”), “Stanica” (folosirea torturii, facandu-l practic pe torturat sa spuna ceea ce se doreste) si “Pasarici (internarea la nebuni si administrarea de droguri oponentilor regimului ceausist). Precum si despre alte atrocitati pe care le savarsea agentii securitatii. Confirmand astfel ca fosta securitatea a fost un malaxor de vieti si ca suntem anchetati de fosti securisti, care au fost invatati sa obtina o declaratie de vinovatie prin orice metode, chiar daca suspectul e nevinovat. Huo, securistilor sa puneti lectiile in practica pe niste colegi de-ai vostri in turnatorii ion cristea si stefanut avramescu, ambii venetici pe meleaguri mizilene. Atunci ati face un bine.
Pasager prin Ro-Mânie
Dinastia şpăgilor …
Mă gândeam la multe. Aş fi vrut să scriu despre chefuri, distracţii, beţii, grătare, târfe. Dar, cum n-am parte de aşa ceva (deşi îmi doresc), mi-am spus să scriu despre şpăgi. Mită, o atenţie. La de astea mă pricep. Adică, la şpagă. O dau la medic, la funcţionari publici, la tipul cu secu’ (asta ca să nu fiu şi eu sau turnat), la profi în anii de liceu şi ai studenţiei (asta pentru note mari). Recunosc. Dau şpagă. La greu. Mi-aş fi dorit să dau şpagă şi la primari, consilieri, procurori, la cei care sunt cu anticorupţia (asta ca să nu mai fiu cercetat pentru evaziune sau mi se acorde de pomană terenuri pentru afaceri). Dar nu pot. Nu am afaceri, nu am bani ca să dau şpagă şi la cei de mai sus. Doar nu sunt răzgândeanu. Şi n-am nici banii lui. În fine. Problema-i alta. Că îi vezi pe cei care primesc şpagă, sub diferite forme, că se jură că sunt curaţi ca lacrima (ador limba asta de lemn din arsenalul jurnalistic). Am un prieten care fusese ameninţat cu instanţa de o judecată, pardon, de o profă sau/ şi de o învăţătoare că hop ele nu primesc şpagă. Asta s-o creadă mutu. Nu o fi primind ele spagă, dar şpăguţele, de dimensiuni sau cantităţi mai mici, tot o fi primit. Doar vorba aia: prostul până nu-i fudul nu-i prost destul. Avem prilejul să vedem primari acuzaţi că au primit mită pentru anumite favoruri. Mai rău de atât e că sunt unii care prind rădăcini prin primării. Poliţişti, procurori care dacă le dai un număr de cont scapi de „seche”. Şi lista e tot mai lungă. Ce mai!, suntem într-o ţară în care, în afară de dinastia securiştilor aflaţi la putere şi a proştilor cu diplomă, mai avem parte şi de dinastia şpăgilor. Sau şpăguţelor. Vive la Dinastia Şpăgilor!
Şi la final Jiji şi Pingu ţine să vă amintească ceva ce eu uitasem: când eram angajat ca (virgulă) Căutător de Mari Români în buzunarele directorilor de la diferite compartimente de la societatea la care am lucrat am dat şpagă pentru angajare vreo trei miare de euroi. Ce serviciu!, fără să stai cu frica că te bagă la mititica. În curând mă angajez ca spărgător de magazine şef. Şase miare dau şpagă la angajator! Mi-ar fi plăcut să lucrez concediator şef, să urlu „eşti concediat” la peste 40 de persoane şi să mă bucur cum devin mai înjurat. Pân’ la urmă!, dacă nu eşti hulit, nu te poţi numi director sau patron. Şi nici ziarist de astfel.
O viaţă furată şi dusă la „produs” în „ţări calde”
- povestea unei victime a traficului de persoane –
Dacă te întâlneşti întâmplător cu ea pe stradă, ai spune că e o persoană normală. Fericită chiar. Zâmbeşte mereu, pentru că viaţa a aruncat-o într-un cleşte în care de obicei scapi dacă mori. Apoi, i-a întors palma şi i-a dat şansa. În spatele zâmbetului, stă însă o poveste dureroasă despre ceea ce li se întâmplă persoanelor care cad în plasa traficanţilor de carne vie. Însă soarta i-a zâmbit. Un Făt-frumos a apărut s-o salveze, nu pe un cal şi în duel, ci cu un taxi şi în fugă. Alexandra a hotărât să rupă tăcerea (pentru ca am promis ca voi asigura protecţia anonimatului ploieştencei despre care se face vorbire în articol, numele pe care le prezentăm sunt false şi nu au nicio legătură cu realitatea)
„Prea naivă”, în numele iubirii
„Aveam 18 ani, terminasem liceul, când George, un tip mai mare decât mine cu 3 ani, mi-a cerut prietenia”, îşi începe povestea Alexandra. „Era pentru mine prima mea iubire şi aveam încredere în el prea multă, eram prea naivă cred – continuă Alexandra. Pe George îl iubeam mai ales pentru că atunci când am ratat intrarea la facultate şi am făcut o cădere de calciu a stat lângă patul meu de spital o săptămână. Pleca doar să mănânce şi să se spele. În rest era lângă mine. Terminând liceul şi neintrând la facultate în doi ani, am hotărât să plec în afară. Vroiam să fac bani, doar este visul oricărui adolescent. George la început nu mă încurajeze să plec şi nu era de acord. Până la urmă a venit într-o zi la mine şi mi-a spus dacă vreau să muncesc, la negru, pe un vas de croazieră care pleacă din Italia, din Bari. Spunea că are o cunoştinţă care mă va ajuta cu bani şi care mă va ajuta. Am acceptat. Nu credeam că, după tot ce a fost între noi, George mă va vinde ca o cârpă unui proxenet. Dar asta aveam să o aflu mai târziu”.
Drumul
Peste o săptămână Alexandra a plecat în Italia, spre Bari, cu un microbuz. Spune că în timpul călătoriei nu i s-a dat nici un motiv să se îndoiască de spusele lui George. „La Bari am plecat cu un microbuz, în care mai erau patru fete. Toate ştiau acelaşi lucru ca şi mine. Şoferul, o persoană trecută de 30 de ani, nu prea vorbea, iar când am ajuns la destinaţie a spus să ne pregătim de treabă. Am fost duse, pentru a fi cazate, la o casă veche. Camerele în care am fost cazate nu aveau ferestre, era acoperite cu scândură. Probabil pentru a evita orice încercare de evadare. După ce am intrat în cameră, uşile au fost blocate de ei”, povesteşte ploieşteanca.
Drogată, bătută şi violată
Ajunsă în Bari şi după ce a fost cazată, i s-a spus ca în realitate aceasta a fost vândută şi că trebuie să se prostitueze pentru ca cumpărătorul să-şi recupereze banii. „După ce ne-am odihnit, în cameră a intrat un bărbat care mi-a spus că din că acel moment îi aparţin şi că sunt sluga lui şi că dacă vreau să îmi fie bine trebuie să muncesc ca să îi aduc lui bani. Să muncesc însemna să mă prostituez şi să fiu de acord cu orice perversiune propusă de clienţi. Am refuzat şi am început să mă împotrivesc. Le-am spus că eu nu sunt curvă. Refuzul a însemnat şi zile de chin care au urmat. Eram drogată, bătută, violată. Nu aveam contact cu nimeni din exterior, decât cu clienţi. Aceştia îmi repetau că dacă continui să mă împotrivesc din acea cameră voi ieşi doar moartă. După câteva săptămâni am văzut că nu mai am ce face şi am lăsat-o mai moale, pentru că să nu mai fiu supusă drogurilor şi bătăilor.
Finalul coşmarului
Acest coşmar a durat cam opt luni. Cred că am avut o şansă de a rămâne vie şi prin faptul că nu am fost vândută unor alţi proxeneţi. Chinul avea să se sfârşească într-o seară, când în postura de client a venit un român, Adi, care lucra în Bari. Acesta când m-a văzut cum arăt i s-a făcut milă de mine şi nu m-a atins în nici un fel. Am stat de vorba şi atât. Scenele astea s-au repetat apoi cam încă 8 seri. Când Adi a venit la mine şi mi-a spus că ceea ce era milă la început s-a transformat în sentimente pentru mine. Rămăsesem mască. Nu-mi venea să cred şi eu ţineam la el, dar nu îi spusesem asta. Credeam că pentru el sunt doar o prostituată. Atunci mi-a spus că va găsi şi o cale să mă scoată din acel infern. S-a dus la proxenet, căruia prin vizitele dese îi câştigase încrederea, şi i-a spus că vrea să mă aibă toată noaptea într-un cadru romantic, într-o cameră de hotel. După mai multe negocieri, peştele a acceptat. Preţul: 1000 de euro, bani pe care Adi i-a plătit pe loc. După care ne-au dus cu maşina într-un hotel unde Adi luase o cameră. Acolo, unul dintre traficanţi au rămas afară să ne păzească. Adi îmi luase între timp haine noi, iar după ce am făcut duş, separat, am comandat un taxi, care a sosit la ieşirea din spate a hotelului, noi coborând pe scara de urgenţă. Am luat taxiul până la Roma, unde am stat o săptămână la un prieten de-al lui Adi. Nu aveam nici un act, mi se furase toate, aşa ca Adi s-a descurcat pe la consulatul României din Italia şi a făcut rost de acte. În acea săptămână am stat cu frică încât tremuram când mă gândeam că m-ai am puţin şi mă întorc acasă, în ţara mea. Ne-am întors în ţară cu avionul, fără bagaj, doar cu banii câştigaţi de Adi în Italia. Cum ne-am întors în ţară am fost la poliţie unde am depus reclamaţie împotriva lui George şi am denunţat acea organizaţie de trafic de carne vie şi prostituţie.
Final fericit
Apoi am mers fiecare la casele lui, iar m-am internat la spital pentru că aveam lipsă de calciu, eram dependentă de droguri şi cu psihicul la pământ. Cam 5-6 luni m-am plimbat prin spitale. Adi era cu mine, iar în primele trei luni Adi nici măcar nu m-a sărutat. Înţelesese ceea ce păţisem şi a avut răbdare cu mine. La un an şi jumătate ne-am căsătorit, iar azi, la 7 ani de când am fost salvată de el, suntem tot împreună şi avem şi un băieţaş de 2 ani. Nu ştiu dacă a fost dragoste la prima vedere, dar ştiu că Adi e omul cu care vreau să-mi petrec viaţa. Dacă stau şi mă gândesc în urmă, pot să spun că chinul prin care am trecut nu-mi mai provoacă aşa durere pentru că aşa l-am aflat pe Adi”, spune Alexandra cu lacrimi în ochi, dar cu o faţă senină. Iar lacrimile parcă sunt de fericire pentru ceea ce trăieşte alături de Adi.
Desfăcătorul de blesteme. Posibil, şi de conserve
Alexandru Opriş este bihorean. Adică locuieşte în judeţul Bihor, nu altceva. Susţine ca e preot. Chiar dacă nu are vreun studiu de specialitate. Şi-a făcut şi propria biserică. Proprietate privată. Cred, ceva de genul intră cine vrea, iese cine poate. Probabil nu a apelat la milostenia lui Becali. Încă ezită. În curând, cine ştie?, poate va apela. Şi îşi va ridica o biserică proprie mai măreaţă. Mai falnică. Şi mai cunoscută. Sau poate Jiji nu-l va ajuta. Mai ales ca dl. Opriş spune ca e sfânt. Ca orice sfânt, e de fel din Ioşia. Că doar nu din cer.
Despre biserică, în prim-time
Biserica lui Alex (sper că nu se supără dacă-i spun aşa) e una specială. În primul rând, e construită în stil neomodernist. În al doilea, aici se desfac blestemele. În al treilea rând, se vindecă mahmureala şi beţia chiar în altar. În al patrulea rând, dacă enoriaşului i se face foame i se va vindeca si acest aspect.
Despre biserica, în second-time
Biserica e construită în stil neomodernist si futurist. Adică altarul este ridicat în cămara dnei. Opriş, unde aceasta ţine borcanele cu murături si putinele cu varză. Practic, în caz de o împărtăşanie mai prelungită, de beţie şi de mahmureală, acestea îşi au leacul. În secretul conservării murăturilor de către preoteasă. Naosul şi pronaosul bisericii orădeanului au fost ridicate în bucătăria de vară a acestuia. Adică, în al patrulea rând aici se vindecă foamea. Biserica e păzită, după cum preotul spune, de „Sf. Arhangheli”.
Despre preot, în partea a doua a reportajului
Preotul e un om simplu. Nu cere bani de la enoriaşi şi nici nu le cere. Le aminteşte din când în când că trebuie să mai facă o donaţie. În caz că nu ştiţi, preotul mai practică şi acţiuni, care i se par cam parazitare. Tocmai de aia le face opţional. Pentru a mai pune un ban deoparte. Mai face şi o înmormântare. Când se enervează că buzunarul e cam gol, hop, mai baga o slujbă la o nuntă, că parcă nunta fără trecere la preot e ca nunta fără lăutari. Mai rar, v-am spus ca e opţional, când are timp Alex mai spovedeşte. Uneori, destul de rar chiar, mai şi împărtăşeşte. Dar mai răruţ, că ce e mult cam strică. Obligatorii sunt slujbele de duminică. Din fiecare duminică. Unde preotul da dovadă de modernism şi că e în pas cu modă. Să nu creadă enoriaşii că e doar un ţăran, care n-are habar de modă. Opriş, domnul, nu doamna, a aflat că patrafirul şi sutana nu mai e la modă, ca nu a mai văzut pe nimeni defilând în costum preoţesc pe podiumul de modă. Astfel, slujbele le ţine în haine de firmă: şlapi din bazarul chinezesc, fără şosete – încălţămintea de slujbă, trening, mai de 20-33 de lei – haina preoţească.
Ultima oră, sperăm senzaţional
Tocmai am primit de la reporterii cu care nu colaborăm şi nici nu-i cunoaştem o informaţie de ultimă oră, de senzaţie. Sperăm să fie de două ori senzaţională. Odată pentru ca s-a făcut o descoperire bombă. A doua oară, pentru că preotul e fals. Adică, impostor. Adică, preotul nu-i popă. Poate doar de acela, de inimă roşie.
